Nu va fi o pace între civilizații fără o pace între religii: ideea liberală dincolo de tradiția occidentală

A reflecta asupra culturii în cadrul relaţiilor internaţionale este un lucru esenţial, în special în contextul actualei complexităţi sistemice, cu forţele globalizatoare acţionând în toate societăţile. Cu toate acestea, nu toate societăţile au fost receptive la această transformare, unele dorind să-şi păstreze neschimbate formele culturale. Această incompatibilitate între tendinţele culturii globale şi cultura locală a reprezentat, de-a lungul timpului, o sursă inepuizabilă de conflicte şi crize.       

În ceea ce priveşte conceptul de cultură, ştiinţele sociale au venit cu extrem de multe definiţii şi abordări teoretice. Kroeber şi Kluckhohn (1952) au identificat nu mai puţin de 164 de definiţii iar de atunci numărul lor a crescut continuu. Cultura poate fi construită pe mai multe nivele: de la sat la oraş, într-o familie, clan, grup etnic sau national; aceasta transcende în ideologie şi devine fundamentul identităţii pentru indivizii dintr-o societate. Conştiinţa unei limbi comune, etnicitatea, istoriea şi spaţiul, reprezintă bazele unei culturi. Foarte puţine culturi sunt complet insulare şi nu suportă schimbări. Deşi cultura se referă la o varietate de totemuri şi graniţe, afilierea religioasă a reprezentat de-a lungul timpului, una dintre cele mai puternice influenţe.  

Totodată, deşi toate culturile au propriile lor metode de a gestiona conflictele, doar în tradiţia occidentală (America de Nord şi Europa) domeniul rezolvării conflictelor a cunoscut o cercetare obiectivă şi un studiu sistematic. Acest lucru, cât şi tradiţia realistă dominantă - care sugera că, în sistemul unui stat, comportamentele umane se află sub influenţa logicii puterii politice-, au determinat, până recent, absenţa conceptului de cultură în teoria şi practica rezolvării conflictelor.       

După cum remarcă şi Kevin Avruch, “absenţa conceptului de cultură în teoriile şi practicile iniţiale ale rezolvării conflictelor a fost uşor de explicat. Teoriile dominante ale relaţiilor internaţionale, cele realiste sau neorealiste, s-au concentrat asupra comportamentului actorilor raţionali care maximizează utilitatea, profitul şi asupra privilegierii puterii, de obicei redusă la simplele atribute ale constrângerii sau ale forţei, ca sine qua non motivaţiei şi dinamicilor”.[1]    

Sfârşitul Războiului Rece a adus o reorganizare radicală a lumii, iar analizele culturale au devenit centrul de interes al unui număr semnificativ de studii. Samuel Huntington (1993, 1996), pornind de la reputatele teorii civilizaţioniste şi de interpretare a ciclicităţii istoriei, precum cele aparţinând lui Oswald Spelgler (1918, 1922) şi ale britanicului Arnold Toynbee (1934-1954), oferă o paradigmă insolită conform căreia conflictele şi cooperarea internaţională sunt determinate de cultură şi civilizaţie; autorul sugerează că istoria sistemului internaţional a însemnat lupte între monarhii, naţiuni şi ideologii iar sfârşitul Războiului Rece a inaugurat o nouă perioadă. Lumea devine un loc mai mic în cadrul căreia se naşte conştiinţa umanităţii vis-avis de diferenţele culturale, şi astfel, propune o nouă viziune asupra culturii, expunând superioritatea civilizaţiei occidentale, cu creştinismul ca trăsătura esenţială şi accentuând faptul că "ideea liberală” are o rezonanţă superficială în culturile islamice, hinduse şi budiste, diferenţele dintre civilizaţii fiind, în realitate, extrem de adânci.

Reacţiile la adresa acestei teorii nu au întârziat să apară, nu doar respingând noţiunea de „ciocnire a civilizaţiilor” dar şi propunând soluţii precum aceea a „dialogului între civilizaţii.” Teologul german Hans Kung răspunde acestei provocări, acestei noi paradigme a politicii globale, argumentând că: „nu va fi o pace între civilizaţii fără o pace între religii! Şi nu va fi o pace între religii fără un dialog între religii,”[2] invocând nevoia unui ethos global, creat în baza Regulii de Aur a Umanităţii pe care o vom întâlni în toate marile religii şi tradiţii etice.[3]  

De asemenea, fostul preşedinte iranian  Mohammad Khatami, a reiterat ideea Dialogului între civilizaţii, cu scopul de a se realiza o schimbare de paradigmă, de la violenţă, conflict, intoleranţă şi neînţelegeri transculturale, înspre o cultură a păcii între civilizaţiile lumii prin descoperirea elementelor comune dintre acestea. Drept răspuns, în noiembrie 1998, prin rezoluţia GA/RES/53/22, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a proclamat anul 2001 ca Anul Dialogului între Civilizaţii[4].  

Printr-un nefericit paradox, anul 2001 (al dialogului între civilizaţii) a coincis cu evenimentele de la 11 Septembrie, care au schimbat violent rolul rezolvării conflictelor (RC) în cadrul politicilor globale. Războiul global asupra terorii („global war on terror”) a ajuns să domine scena internaţională, iar domeniul rezolvării conflictelor a fost marginalizat şi discreditat. Această schimbare de direcţie, de la rolul central pe care îl deţinea RC în cadrul politicilor globale (în contextul denumit de preşedintele american George Bush senior al noii ordini mondiale, la care au subscris şi succesorul său Bill Clinton şi Secretarul General al ONU, Kofi Annan), a fost asociată cu administraţia preşedintelui George W. Bush junior.

Totuşi, viziunea asupra culturii pe care o vom utiliza în această postare este cea sintetică, formulată aici. 

Am arătat că abordarea cauzală preferată de către neoliberali, reflectată prin acordurile conflictelor, este insuficientă când vorbim despre rezultate durabile. Pentru soluţii cu adevărat viabile este necesară conjugarea acestei abordări cu transformarea conflictelor, reflectată prin elemente specifice constitutive, proprii abordării socio-constructiviste.    

Dacă interdependenţa şi factorii culturali au efecte cauzale şi constitutive asupra relaţiilor de cooperare şi conflict, atunci medierea reprezintă cea mai operativă formă de rezolvare a conflictelor, neutralizând ambele tipuri de efecte.   

Medierea este o extindere voluntară a jocurilor negocierii, specifice perspectivei raţionaliste neoliberale. Procesul de mediere este esenţial în chestiunea transformării, prin prisma strategiilor şi instrumentelor specifice pe care le utilizează: sprijină comunicarea, creează oportunităţi pentru întâlnirea părţilor adversare, propune soluţii, asigură şi menţine fluxul informațional ş.a.m.d.  

Medierea nu este adjudecare, nici arbitraj şi nici simplă facilitare. Medierea diferă de toate acestea, în mod primordial, pentru că nu este un proces oficial impus cu un rezultat impus, pentru că nu există o autoritate care să impună un acord şi pentru că merge dincolo de simpla sprijinire a părţilor, angajându-se în substanţa disputei. 

Johan Galtung a explicat cu o remarcabilă acribie faptul că "negocierea este continuarea războiului prin mijloace verbale, unde obiectivul dezbaterii este acela de a câştiga dezbaterea prin încolţirea oponentului, determinându-l pe acesta să se stranguleze în propriile contradicţii.[5]

Medierea vizează proiectul mai amplu şi pe termen lung, de transformare profundă a relaţiilor prin constituirea unor noi identităţi, eliminând, în terminologia lui Galtung, bazele violenţei structurale şi culturale, deopotrivă. Colecţia editată de Jacob Bercovitch şi Scott Sigmund Gartner în 2009, reunind contribuţii originale asupra medierii conflictelor internaţionale, aduce probe substanţiale referitoare la faptul că  medierea face ca rezultatele durabile să devină verosimile.     

Tot aici, autorii atrag atenţia şi asupra unui alt aspect interesant, anume acela că medierea este totodată şi cea mai potrivită formă de rezolvare a conflictelor în contextul mediului internaţional actual.

După aceştia, medierea este "o formă de management al conflictelor care este potrivită în mod special mediului internaţional cu numeroşii şi diverşii săi actori politici care interacţionează cu toţii în scopul de a obţine resurse sau influenţă şi unde fiecare îşi apără interesele şi autonomia şi acceptă orice intervenţie din afară în problemele lor, doar dacă această intervenţie este strict necesară şi explicit delimitată.”[6] 

Un alt motiv pentru care medierea reprezintă mecanismul cel mai adecvat de rezolvare a conflictelor în cadrul interdependenţei asimetrice constă în faptul că scopul primordial al medierii este acela de a schimba percepţiile şi, prin acesta, de a reconfigura interesele şi identităţile părţilor beligerante. 

 

De ce sunt barierele în percepţii atât de importante?  

În primul rând, am argumentat în postări precedente importanţa modificării percepţiilor, atât prin crearea de norme de reglementare a identităţilor prin învăţare complexă şi prin intermediul schimbării normative, cât şi prin constituirea de identităţi noi, prin modificarea percepţiilor despre "Celălalt” dobândite de pe urma cunoaşterii colective.   

În cel de-al doilea rând, în cadrul procesului de rezolvare a conflictului propriu-zis, percepţiile părţilor beligerante reprezintă principalele bariere în calea acordurilor.    

Se poate discuta, bineînţeles, şi despre alte tipuri de bariere printre care: (a) cele tactice sau strategice precum mascarea intereselor reale, denaturarea realităţii, utilizarea exclusivă a tacticilor "hard” în procesul de mediere sau (b) cele psihologice precum atribuiri şi influenţe privind caracterul celorlalţi sau părtinirea interpretării informaţiei, a evaluării riscurilor şi / sau a stabilirii priorităţilor dar şi (c) bariere instituţionale precum birocraţia sau barierele politice care constrâng liderii.    

Este esenţială semnalarea faptului că barierele în percepţii pot genera şi alte bariere  dar şi a faptului că, eliminarea barierelor în percepţii facilitează automat contractarea şi anularea celorlalte bariere menţionate la punctele a,b şi c.  

             Referitor la rolul medierii inteligente în producerea transformărilor la nivelul formelor culturale şi al identităţilor, ar fi utilă și analiza rezultatelor proceselor de luare a deciziilor în cadrul UE. Acestea au condus la starea curentă a Uniunii, reprezentând o consecinţă directă a strategiilor de rezolvare a conflictelor aplicate. Dinamica puterii dintre statele membre UE 3 – UE 27 au fost gestionate, pînă în prezent, prin abordarea neoliberală cauzală a acordurilor conflictelor. Această abordare, favorizează reproducerea aceloraşi comportamente ale statelor individuale care acţionează prin intermediul jocurilor de negociere, în virtutea aceloraşi strategii raţionale de maximizare a utilităţii.    

            O soluţie alternativă o reprezintă utilizarea abordării socio-constructiviste constitutive a transformării conflictelor care, prin mediere, transcende negocierile strategice şi acordurile şi transformă profund relaţiile dintre părţi, prin redefinirea intereselor, adică prin schimbarea percepţiilor.  

    

 

Reprezentarea grafică a funcţiilor medierii si negocierii în contextul UE 3 vs UE 27: o comparaţie a abordărilor. / Adaptare după modelul Mitchell (1981)[7]

 

În postările următoare veți găsi analize asupra (in)eficienţei modului de gestionare a interdependenţelor la nivelul UE, atât în contextul interguvernamentalismului cît şi în cel al comunitarismului, determinarea raportului asimetric dintre UE 27 și UE 3 în contextul revizuirii Tratatului de la Lisabona și consecintele acestora asupra întregii construcții europene. 

     

 

 

..............................................................................................................................................................................................................

 

 

 

[1] Kevin Avruch, „Culture Theory, Culture Clash, and The Practice of Conflict Resolution,” în Dennis J. D. Sandole, Sean Byrne, Ingrid Sandole-Staroste, Jessica Senehi (ed.), Handbook of Conflict Analysis and Resolution, New York: Routledge, 2009, p. 241.

[2] Hans Küng, A Global Ethic for Global Politics and Economics, New York: Oxford University Press, 1998, p. 92.

[3] Ibidem, p. 98.

[4] United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization, The United Nations Year of Dialogue among Civilizations, http://www.unesco.org/dialogue/en/background.htm  

[5] Johan Galtung, Breaking the Cycle of Violent Conflict, 2011,

 https://www.transcend.org/tms/2011/01/breaking-the-cycle-of-violent-conflict-with-johan-galtung/

[6] Jacob Bercovitch, Scott Sigmund Gartner , „New approaches, methods and findings in the study of mediation”  în Jacob Bercovitch, Scott Sigmund Gartner (ed.), International Conflict Mediation. New approaches and findings, New York: Routledge, 2009, p.5.

[7] C.R. Mitchell, The Structure of International Conflict, London: Macmillan Press Ltd., 1981, p.138

comments powered by Disqus

INNOVATIVE DIGITAL PUBLISHERS

Start publishing online.