Cetăţenii sunt egali – dar unele state sunt mai egale decât altele

În continuarea celor discutate AICI, revin cu o analiză asupra modului în care cele două metode ale guvernanței comunitare co-există la diferite niveluri în procesele de luare a deciziilor în UE, iar lipsa de demarcaţie clară în aplicarea celor două proceduri este constatabilă încă de la începuturile construcţiei europene. Veți observa că această condiţie - oscilaţia între cele două proceduri co-existente – a fost reprodusă şi în contextul procesului de reformă derulat în cadrul activităţii Convenţiei Europene, cu consecințe grave și pe termen lung.    

Cel mult, se poate spune că cele două metode de guvernare comunitară au oscilat şi au coexistat, cu o superioritate vizibilă a aplicării celei din urmă, în special în domeniul revizuirii dosarului instituţional.  

Ne întrebăm dacă determinanţii acestui eşec se regăsesc în faptul că metoda comunitară a fost, pur şi simplu, înţeleasă diferit, de către diferiţii actori implicaţi sau în indigenţa gestionării discontinuităţilor intervenite între statele membre ale UE pe durata desfăşurării procesului de reformă? Intuiţia noastră înclină în favoarea celei de a doua variante.  

În scopul de a răspunde acestei întrebări, vom examina problema reechilibrării intereselor statelor membre prin analiza modului de gestionare a conflictelor în contextul supranaţionalismului şi în cel al interguvernamentalismului. 

Compararea derulării şi eficienţei proceselor de stabilire a acordurilor şi a consensurilor în condiţiile celor două metode de guvernare, implică analiza instrumentelor de rezolvare a conflictelor utilizate în cadrul acestora. 

Dezacordurile din cadrul conferinţelor interguvernamentale au prezentat o vizibilitate graduală începând cu Actul Unic European (1986), continuând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul de la Amsterdam (1997) ), şi culminând cu conferinţele interguvernamentale care au pregătit Tratatul de la Nisa (2000), când negocierile s-au prelungit până târziu în noapte, şi nu au putut fi rezolvate decât în al unsprezecelea ceas, printr-un compromis nesatisfăcător şi sub nivelul optim, pentru majoritatea părţilor implicate.  

Aceste probleme nesoluţionate şi amânate de la o Conferinţă Interguvernamentală (CIG) la următoarea şi faptul că tratatele revizuite conţineau deja, ele însele, dispoziţii pentru revizuire, conform logicii efectului vulnerabilităţii interdependenţei, nu au făcut altceva decât să genereze un fenomen previzibil, şi anume, intensificarea numărului şi al intensităţii crizelor politice la nivelul Uniunii

În 2003, s-a ajuns la reiterarea scenariului "tratatului unei nopţi de vară” de la Nisa, când, pe măsură ce Convenţia Europeană înainta spre întâlnirea cu Consiliul European de la Salonic, conform calendarului stabilit, consensul asupra textului unic al Proiectului de Tratat Constituţional a fost obţinut tot în decursul unor  negocieri accelerate, peste noapte, în cadrul sesiunii plenare finale din 11-13 iunie, 2003 - negocieri caracterizate de un stil ostil şi un rezultat minimal şi superficial.   

Numeroşi membri ai Convenţiei, începând cu însuşi preşedintele Valéry Giscard d'Estaing, au salutat acest rezultat ca pe un real succes şi ca pe o dovadă clară a superiorităţii "metodei Convenţiei.” În Declaraţia de la Roma, din 18 iulie 2003, d'Estaing, într-un solipsism tenace, afirmă că "Proiectul de Tratat Constituţional este un succes pentru că fixează echilibrul necesar între popoare, între statele vechi şi noi, între instituţii şi între vis şi realitate.”[1]  

Având în vedere că negocierile Convenţiei Europene au produs rupturi severe între statele membre mari şi cele medii şi mici ale UE, iar leadership-ul Convenţiei a recunoscut (în mai, 2003), relansând dictonului orwellian în toată masivitatea sa, că nu ar trebui să se presupună că statele sunt egale: "cetăţenii sunt egali – dar unele state sunt mai egale decât altele[2], nu putem să nu remarcăm un derapaj evident între ceea ce s-a declarat şi ceea ce s-a întâmplat de fapt.      

"Proiectul este un succes” - se continuă în aceeaşi declaraţie -,  "pentru că este un produs finit, cu nici o problemă nesoluţionată şi cu nici o opţiune lăsată deschisă.”[3]  Totuși, faptul că, la mai puţin de un an după parafarea Tratatului de la Lisabona, ratificarea acestuia a generat cea mai dură criză politică din istoria UE, înlătură orice urmă de îndoială referitoare la aplicarea inadecvată a procedurilor de guvernare ale UE şi referitoare la riscurile survenite în urma nesoluţionării reale a dezacordurilor intervenite în cadrul procesului de reformă.

Problema critică cu privire la continuarea integrării politice europene - "restanţele” şi eşecul gestionării / reconcilierii reale a intereselor concurente ale statelor membre – persistă, şi chiar se intensifică gradual.

Rezultatele nesatisfăcătoare ale Convenţiei nu au fost fundamental diferite faţă de cele ale reformelor tratatelor anterioare. Acest lucru se datorează în parte faptului că (1) după entuziasmul şi aplombul iniţial, Convenţia nu şi-a aplicat propria "metodă” până la final şi în cele din urmă, a reprodus logica negocierilor interguvernamentale, confirmând intuiţia interguvernamentalismului liberal, şi anume, aceea că logica reformei tratatelor în UE rămâne fundamental neschimbată[4] şi în parte faptului că (2) nu au existat mecanisme adecvate de soluţionare a conflictelor care să asigure durabilitatea consensurilor stabilite.   

Structura de bază a analizelor instituţionalismului interguvernamental a fost reprodusă în abordarea interguvernamentalismului liberal a lui Andrew Moravscik. Pentru interguvernamentalismul liberal, statele naţiune / guvernele membre, şi nu entităţile supranaţionale, rămân actorii europeni cheie, autonomi de organismele supranaţionale a căror autoritate este relativ limitată. 

Conform abordării lui Moravscik, intensificarea interdependenţei economice pare să excludă progresiv alte opţiuni politice unilaterale, având o perspectivă fără echivoc optimistă privind continuarea integrării politice europene, perspectivă care deviază de la asumpţiile de bază ale acestui studiu. 

Înainte de criza datoriilor suverane, Moravscik (2008) a concluzionat că “noi provocări la eficienţa funcţională, stabilitatea instituţională sau legitimitatea normativă ale UE sunt puţin probabil să slăbească Acordul Constituţional European[5]  iar in aprilie 2016, afirma că dezbaterea privind Brexit nu este decât un kabuki în teatrul politic: "în niciun caz Marea Britanie nu va părăsi Europa, indiferent de rezultatul referendumului din 23 iunie (under no circumstances will Britain leave Europe, regardless of the result of the referendum on June 23)."   

Sursa: CNN - http://edition.cnn.com/2016/06/27/europe/uk-brexit-jeremy-corbyn-boris-johnson/ 

Totuși, în postări precedente precum cele de AICI și AICI am demonstrat limitele rezolvării conflictelor doar prin jocurile negocierilor specifice perspectivei raţionaliste şi caracterul lor paliativ, în absenţa proiectului mai amplu şi pe termen lung de transformare profundă a relaţiilor.   

Până la momentul stabilirii Convenției Europene, reformele tratatelor au fost negociate în baza Articolului 48 al TUE, UE fiind un rezultat direct al strategiilor urmărite de guvernele raţionale. În ceea ce priveşte conflictele, acestea au fost rezolvate în interguvernamentalism în mod pareto-optimal, obţinându-se acorduri prin utilizarea instrumentelor specifice negocierilor raţionale / dure ("hard”).

Chiar şi teoria interguvernamentalismului liberal recunoaşte neajunsurile rezolvării diferenţelor / reconcilierea intereselor concurente, prin metoda negocierii. Aspecte care ţin de coordonare şi negociere a interacţiunii strategice şi de comportamentul strategic al guvernelor produc probleme politice referitoare la (1) eficiența proceselor de negociere şi (2) implicaţiile distribuţionale ale negocierilor interstatale.[6]

Dacă vă interesează mai multe pe această temă, aici găsiți un articol detaliat. 

 

 

..............................................................................................................................................................................................................

 

[1] V. Giscard D’estaing, The European Convention, Rome Declaration, 18.07. 2003, p.5.

 http://european-convention.europa.eu/docs/Treaty/Rome_EN.pdf

[2] Dana Spinant, Citizens are equal – but some states more equal than others, European Voice, 2003 http://www.europeanvoice.com/article/imported/citizens-are-equal-but-some-states-more-equal-than-others/47494.aspx  

[3] V. Giscard D’estaing, doc.cit., p. 5.

[4] Andrew Moravcsik, The EU ain’t broke, 2003, Prospect, https://www.princeton.edu/~amoravcs/library/prospect.pdf

[5] Andrew Moravcsik , The European Constitutional Settlement, Introduction,  2008, https://www.princeton.edu/~amoravcs/library/settlement.pdf

[6] Andrew Moravcsik, "Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach"  în Journal of Common Market Studies vol. 31, No 4, 1993, pp. 473-524.

http://www.princeton.edu/~amoravcs/library/preferences1.pdf

comments powered by Disqus

INNOVATIVE DIGITAL PUBLISHERS

Start publishing online.