Uniunea Europeană şi interdependenţa

Dezbaterea privind starea Uniunii 2016 | Sursa: Flickr.

 

Problematica 

Statele membre ale Uniunii Europene fac parte din cel mai interdependent continent al lumii. Intensificarea interdependenţei asimetrice în cadrul Uniunii Europene – care se manifestă nu doar în domeniul economic, dar şi în domeniul politic, social, cultural, al comunicaţiilor precum şi în alte domenii -  este intrinsec explozivă, iar această situaţie poate spori incidenţa conflictelor politice şi economice în cadrul sistemelor integrate.

Justificare

Conexiunea între interdependenţa asimetrică, mediere şi conflict rămâne până în prezent subiectul unei reduse cercetări sistematice. Recentul BREXIT demonstrează că dezacordurile, disputele şi crizele dintre statele membre, cauzate de intensificarea interdependenţei asimetrice, pot conduce la contestarea întregii existenţe a Uniunii Europene. Aceasta este raţiunea pentru care este necesar să se aloce o mai mare atenţie specificării mecanismelor cauzale şi constitutive ale implicaţiilor acestei relaţii.  

Sursa: Getty Images.

 

Uniunea Europeană şi interdependenţa  

După colapsul comunismului în Europa de Est, continentul european a experimentat un fenomen interesant din perspectiva suveranităţii statelor naţiune: pe de o parte, căderea imperiului sovietic a dus la aşa numita "problemă a naţionalităţilor”, încheiată cu apariţia unor noi state pe scena internaţională demonstrând importanţa statului naţiune prin revigorarea naţionalismului (care este intrinsec conceptului de stat,[1] naţiunea fiind adesea o consecinţă a statului) iar pe de altă parte, acelaşi eveniment a coincis şi cu exerciţiul distribuţiei de putere - ca expresie a diminuării suveranității aceloraşi state nou formate (în sensul capacităţii de autodeterminare) - prin aderarea la organizaţii internaţionale interstatale sau interguvernamentale.  

Reacţiile au fost similare în aproape toate ţările din Europa Centrală şi de Est (mai puţin în Iugoslavia) care, după obţinerea independenţei, urmăreau în primul rând, intrarea în NATO (garanţia securităţii – ideea liberală a securităţii colective în schimbul ipotezei sovietice a inevitabilităţii conflictului) şi apoi, intrarea în Uniunea Europeană (garanţia dezvoltării – politica „laissez-faire” în schimbul economiei dictate de ideologia politică).   

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) s-a pronuntat, în 2004, cu privire la rațiunea pentru a susține guvernele (statele) să acţioneze la nivel internaţional: "dintr-un număr mare de motive se preferă o distribuţie a puterii la nivel internaţional (international-level power allocation), incluzând aici ceea ce economiştii numesc beneficiile coordonării (coordination benefits). Acestea descriu situaţii în care, dacă guvernele acţionează fiecare în interesul lor propriu, fără nici un fel de coordonare, rezultatul va fi unul dezastruos pentru toată lumea. Lucrurile pot fi îmbunătăţite dacă statele acceptă anumite, probabil minimale, constrângeri pentru a evita pericolele acţiunilor separate.”[2]

Andrew Moravcsik consideră că "de la sfârşitul Războiului Rece, promisiunea aderării la UE, aşa numita putere de atracţie, a jucat un rol decisiv în extinderea păcii, a prosperităţii şi a democraţiei la peste doisprezece ţări de la periferia sa, incluzând doisprezece membri noi, şi potenţiali membri din fosta Iugoslavia, Turcia şi Ucraina.”[3] 

 

Cei șapte noi membri ai NATO și cele trei state candidate, întrevedere cu Președintele SUA, George W. Bush | Biroul Oval| Casa Albă |29 martie, 2004 | Sursa: http://www.nato.int/

 

Christopher J. Markins scria în 1976 că un model inovativ de dezvoltare al interdependenţei s-a manifestat, din perspectiva sa, în Comunitatea Europeană prin "încercarea unor noi tehnici de dirijare a relaţiilor între statele naţiune, posesive faţă de suveranitatea lor, dar stimulate de o cooperare mai strânsă.”[4]   

Acesta a identificat trei factori care au stat la baza acestui model: „ (1) obiectivul împărtășit al Uniunii Europene – în vreme ce termenul nu are o definiţie precisă, explica Markins, ideea a avut rolul unui stimulent pentru guverne, de a rezolva şi de a concilia dezacordurile dintre acestea; (2) în specificul comunităţii, Comisia Europeană, singurul deţinător al dreptului de iniţiativă politică comună, a reprezentat protejarea a ceea ce înseamnă conceptul de interes comun împotriva intereselor statelor naţionale. Deși poziţia Comisiei a fost slăbită gradual de guvernele membre în ultimii ani, rolul său ca primă sursă de idei care transcende şi reconciliază interesele membrilor individuali, a reprezentat un element esențial în promovarea unei cooperări mai strânse între aceştia; (3) în mecanismul european de cooperare politică (fostul Comitet Davignon), statele membre dezvoltă noi tehnici de diplomaţie multilaterală, fără a pune în pericol independenţa deciziilor naţionale. Noua maşinărie, bazată pe contacte directe între oficiali ai ministerelor de externe a creat o înţelegere remarcabil de apropiată şi schimburi de opinii asupra subiectelor abordate. Deşi nu întotdeauna s-a ajuns la consens, procesul a scos la lumină oportunităţile pentru acţiune comună sau coordonată care ar fi fost altfel, imposibilă.”[5]  

În obiectivul unional enunţat de către Markins, primul, și în viziunea noastră, cel mai important, cauza principala care a determinat comportamentul statelor a fost rezolvarea şi concilierea dezacordurilor dintre guverne.  

Altfel spus, prin analiza elementelor constitutive şi cauzale ale obiectivului unional, vom identifica determinanţii comportamentului statelor europene în contextul stabilirii acestui obiectiv.   

Înainte de a face acest lucru însă vom aminti o altă explicaţie la fel de optimistă asupra obiectivului unional, expusă de Moravcsik: "o organizaţie atât de extraordinară trebuie să aibă cauze extraordinare – mai precis, UE trebuie să aibă cauze diferite calitativ de cele care predomină în timpuri locuri "normale”. UE trebuie să fie unică, poate ca rezultat al unei forme unice de idealism cultural european, şoc istoric sau constrângeri geopolitice care transcend interesele naţionale exclusive. Fără această constrângere extremă, o asemenea instituţie nu ar fi rămas niciodată stabilă de-a lungul timpului. Europenii sunt diferiţi din punct de vedere cultural şi istoric faţă de restul lumii, aspirând la un "superstat” într-un mod care face experienţa lor inimaginabilă şi irelevantă pentru alte ţări – ţări care încă urmăresc, în primul rând, interesele lor naţionale exclusive.”[6]

Accentul pe care îl acordăm identificării determinanţilor comportamentului statelor europene în acest context, se justifică prin faptul că de acesta depinde, practic, succesul întregului proiect european.   

În continuare, vom încerca să relevăm bazele pe care obiectivul unional a fost stabilit şi consecinţele acestuia asupra dezvoltărilor ulterioare ale procesului de integrare europeană.   

O contribuție valoroasă în acest scop, vine din partea cercetătorului american în ştiinţe politice George Friedman, exprimată într-un discurs în cadrul conferinţei organizate de EFNI (The European Forum for New Ideas), în octombrie 2012, pe tema "Dincolo de UE: Europa la mijlocul secolului XXI.”

Acesta, abordând problema suveranităţii Europei ca întreg, în perioadele pre- şi post- Război Rece, introduce ideea conform căreia, pe întreaga durată a Războiului Rece, suveranitatea Europei a fost suspendată şi că acest lucru a reprezentat, de fapt,  marea şansă a Europei.    

Argumentul său este acela că pacea a fost posibilă în Europa în perioada Războiului Rece, nu datorită diplomaţilor europeni - care nu mai erau factori de decizie în chestiuni de pace sau război- ci a liderilor americani şi sovietici, deciziile fiind luate la Washington şi Moscova, nicidecum la Roma, Berlin sau Varşovia.

Ideea centrală a acestei viziuni este aceea că Europa, în intervalul 1945 – 1991, a evitat războiul nu pentru că a învăţat lecţiile abrutizante ale Armageddonului celor două Războaie Mondiale, ci pentru că se afla, pur şi simplu, sub ocupaţie: în mod direct sub cea a Uniunii Sovietice şi în mod indirect, subtil, sub cea a Statelor Unite ale Americii.[7]

Marturiile istorice demonstrează faptul incontestabil că peninsula europeană a fost, aproape în continuu, un adevărat câmp de luptă, iar aceasta părea să fie ordinea naturală a lucrurilor până în momentul în care echilibrul european al puterii, care dicta modul de funcţionare a sistemului internaţional şi care se sprijinea pe doctrina suveranităţii, a fost înlocuit cu o nouă ordine mondială, inspirată din excepţionalismul şi idealismul american al respingerii politicii de forţă, propriu dreptului wilsonian.

Actuala criză existenţială a Uniunii Europene, nu este un fenomen recent. După cum au demonstrat şi rezultatele sondajelor prezentate AICI, acoperind perioada 2010 – 2014, UE se afla de multă vreme și într-o criză a ethosului, adică a specificului european menit să inspire, să mobilizeze, să galvanizeze cetăţenii care se traducea printr-o pernicioasă criză de încredere între statele membre. Condiţia actuală a Uniunii, generată de BREXIT, a marcat, de fapt, un maxim al nivelului acestei crize, o acutizare.

De asemenea, AICI puteti găsi o analiză asupra eficienţei modului de gestionare a interdependenţelor în contextul interguvernamentalismului şi în cel al comunitarismului ( p156-177. 22p.).

După decenii de eforturi de integrare europeană, superstatul european încă mai reprezintă un pericol pentru numeroase voci proeminente din interiorul Uniunii – contrar, spre exemplu, viziunii superstatului european contemplat de Moravcsik sau Markins. Ne întrebăm în ce măsură înţeleg europenii cu adevărat pacea în sensul redefinirii profunde a intereselor și în baza unei gândiri europene post-naţionale?   

Conform acestor voci sceptice, UE este mai degrabă un simplu "club de state” ai cărui membri s-au unit pentru obiectivul de a-şi maximiza propriile interese, conştientizând faptul că nu conflictul, ci cooperarea este condiţia esenţială pentru prosperitate într-o lume a interdependenţei. În cuvintele lui Tony Blair: "Europa este o Europă de naţiuni libere, independente, suverane, care aleg să se unească pentru a-şi urmări propriile interese, obţinând mai mult împreună decât ar obţine pe cont propriu.”[8]  

Analizând starea curentă a Uniunii, se poate spune că, în mare măsură, interesele naționale ale statelor membre sunt cele care îi unesc pe europeni şi că europenii nu şi-au învins realmente demonii trecutului, fiind în continuare bântuiţi de vechiul model de înţelegere a suveranităţii, eşuând în a transcende la gândirea post-naţională.   

În acelaşi discurs, Blair recunoştea că: "dificultatea în ceea ce priveşte perspectiva Europei ca superstat, care include naţiunile într-o politică dominată de instituţii supranaţionale, este aceea că nu trece de testul naţiunilor. (...) Asta nu înseamnă că Europa nu va dezvolta în generaţiile viitoare propriile sale politici puternice, dar, până în prezent, acest lucru nu a fost realizat. (...) Şi ca să îndepărtăm orice urmă de îndoială: naţiuni ca Polonia, care s-a luptat atât de mult să obţină statalitatea, a cărei cetăţeni şi-au dat viaţa pentru acea cauză, nu sunt dispuse să renunţe la acest lucru cu uşurinţă. Ar trebui să celebrăm culturile noastre diverse şi identităţile, trăsăturile noastre distinctive ca naţiuni.”

Deşi Uniunea Europeană îşi însuşeşte paradigma neoliberalismului instituţional (în sensul că a îndeplinit condiţiile necesare adaptării la un mediu caracterizat de interdependenţă complexă: într-o oarecare măsură a avut loc procesul de (re)distribuire a suveranităţii, a dezvoltat inovaţiile instituţionale menite să elimine obstacolele din calea cooperării ş.a.m.d.), totuşi, dată fiind specificitatea istorică şi culturală europeană,  considerăm că această paradigmă neoliberală trebuie complinită cu cea socio-constructivistă pentru a asigura succesul si perenitatea modelului european. 

Dacă statele naţiune europene au acceptat ideea distribuţiei puterii în vremuri de prosperitate, lucrurile au devenit catastrofale când a venit vorba de "distribuţia durerii[9] în vremuri de austeritate (criza Zonei Euro). 

Protest anti austeritate Spania, 15 septembrie, 2012 | Sursa: Yahoo News.

 

În ceea ce priveşte distribuţia intereselor în sistem, acesta reprezintă un nivel al structurii internaţionale analizat atât de neoliberali cât şi de constructivişti. 

Argumentul lui Wendt este acela că înţelesul distribuţiei puterii în politica internaţională este constituit, într-o măsură importantă de către distribuţia intereselor, iar conţinutul intereselor este constituit în schimb de idei. Puterea şi interesul au efectele pe care le au în virtutea ideilor pe care le compun.[10]

Intuiţia neoliberală susţine că ideile, normele sau instituţiile explică o mare pare din comportamentul statelor şi se concentrează asupra modalităţilor în care ideile pot avea efecte cauzale independente de alte cauze, cum ar fi puterea şi interesul. Constructivismul, în schimb, susţine faptul că ideile pot avea şi efecte constitutive chiar asupra puterii şi interesului.

Neoliberalii propun varianta teoretică a puterii şi interesului versus instituţii, norme şi idei, susţinând că puterea şi interesul nu sunt constituite de idei ci tratează ideile în termeni cauzali. 

Astfel, în legătură cu problema obiectivului unional, se poate spune că, după viziunea neoliberală, factori precum ideile (având efecte cauzale), normele şi instituţiile, sunt cei care determină comportamentul statelor membre. 

În schimb, conform lui Wendt, modul în care ideile contează nu este limitat la efectele lor cauzale şi recomandă ca atunci "când liberalii invocă interdependenţa economică drept explicaţie a păcii, să investigheze condiţiile discursive care constituie statele cu identităţi care poartă un interes în comerţ liber şi creştere economică. (…) Inamiciția, interdependenţa şi capitalismul sunt într-o mare măsură forme culturale şi, din acest punct de vedere, explicaţiile materialiste care presupun acele forme vor fi vulnerabile în faţa criticilor idealiste” [11] cu privire la formarea intereselor.

Urmând recomandarea lui Wendt de a investiga întotdeauna condiţiile discursive care stau la baza funcţionării explicaţiilor aparent "materialiste” (în cazul nostru viziunea raţionalistă a liberalismului instituţional asupra obiectivului unional),  vom remarca faptul că  statele europene independente, care prin "puterea de atracţie” au fost unite de idealul păcii obţinute prin multilateralism în contextul interdependenţei economice, reprezintă, de fapt, o formă culturală constituită pe bazele discursive ale iniţiativei americane ale Planului Marshall pentru reconstrucţia Europei.   

Un exemplu concludent în sprijinul argumentului lui Wendt privind condiţiile discursive care stau la baza funcţionării explicaţiilor aparent materialiste este modelarea gândirii americane de către Woodrow Wilson, după cum remarca şi Henry Kissinger: “În termenii tuturor principiilor recunoscute ale guvernării, Roosevelt a fost cel care a avut de departe mai multă dreptate dintre aceştia doi, între cei mai de seamă preşedinţi ai Americii. Şi totuşi, Wilson a fost cel care a avut câştig de cauză: după un secol, Roosevelt este amintit pentru realizările sale, dar Wilson a fost cel care a modelat gândirea americană. (...) Roosevelt a fost de acord cu felul în care funcţiona de fapt diplomaţia Marilor Puteri, demersul său nu i-a convins pe conaţionali că aveau nevoie să intre în primul război mondial. Wilson, pe de altă parte, a apelat la sensibilitatea poporului său cu argumente, care erau tot pe atât de elevate moral pe cât erau de perfect neinteligibile pentru conducătorii străini.”[12] 

Europa a adoptat concepţia americană conform căreia evitarea războiului se poate realiza prin intensificarea comerţului care va conduce la prosperitatea statelor europene independente (adică principiile neoliberalismului) însă fără a avea sau a internaliza şi gândirea americană.     

Poziţia neoliberalismului conform căreia normele, ideile şi instituţiile au efecte cauzale şi determină comportamentul statelor este necesară însă nu şi suficientă.

Circumstanţele recentei crize financiare au demonstrat faptul că în Europa, guvernele naţionale nu s-au desprins cu adevărat de gândirea tradiţională, părând să confirme prezicerea lui Tony Blair potrivit căreia "perspectiva Europei ca superstat, care include naţiunile într-o politică dominată de instituţii supranaţionale, nu trece de testul naţiunilor.”

Eşecul în a depăşi metoda interguvernamentală în procesul de luare a deciziilor la nivelul Uniunii, raporturile asimetrice tot mai pronunţate dintre statele membre şi metodele neadecvate şi ineficiente de gestionare a crizelor rezultate de pe urma acestora, dezastruosul management al austerităţii începute în 2008 ş.a.m.d., indică faptul că, de fapt, comportamentul statelor membre nu s-a schimbat semnificativ iar acest lucru este o consecinţă directă a faptului că statele, în terminologia lui Wendt, nu şi-au redefinit, cu adevărat interesele. 

Wendt, elaborând asupra problemei formelor sociale şi asupra efectelor constitutive ale ideilor asupra interesului, susţine că: "dacă un fapt social se poate cunoaşte pe sine, atunci poate fi capabil să (...) creeze noi fapte sociale (...) iar teoretizarea constitutivă ne sporeşte capacitatea de a gândi despre noi înşine (...) şi în acelaşi timp, deschide şi posibilitatea de a conştientiza şi reflecta asupra direcţiei în care dorim să mergem.”[13]

Prin prisma acestei raţiuni, considerăm necesară crearea unei paradigme alternative la teoriile de integrare europeană, realizată prin sinteza viziunii neoliberale cu cea  socio-constructivistă, aceasta din urmă fiind, probabil, paradigma cea mai utilă pentru formarea unei gândiri europene şi pentru redefinirea intereselor statelor naţionale.

În Strategia Europa 2020, adoptată în cadrul Consiliului European din 17 iunie 2010, se recunoaştea faptul că, pentru a evita declinul, UE "trebuie să accepte că interdependența economică din ce în ce mai pronunțată necesită totodată un răspuns mai hotărât și mai coerent la nivel politic.”[14]   

În acelaşi document se precizează faptul că, aşa cum au demonstrat  evenimentele recente (impactul mondial al crizei financiare), "cele 27 de economii ale UE sunt puternic interdependente: criza a subliniat legăturile strânse și efectele de contagiune care există între economiile noastre naționale, în special în zona euro. Reformele realizate (sau nu) într-o țară afectează evoluția situației din toate celelalte țări.”[15]

Documentul Comisiei Europene cu privire la strategia UE 2020, lansat noiembrie 2009, identifică principalele dimensiuni ale multiplelor interdependenţe ale UE:

  • "Interdependenţa dintre statele membre în forma (pozitivă sau negativă) a efectelor de contagiune ale acţiunilor naţionale, în special în zona – euro;
  • Interdependenţa dintre diferite nivele de guvernare (UE, state membre, regiuni, parteneri sociali - guvernanță multistratificată ("multi-layer governance“);
  • Interdependenţa dintre diferite politici, dintre diferite politici şi instrumente şi importanţa integrării politicii pentru realizarea obiectivelor generale;
  • Interdependenţa la nivel global – niciunul din statele noastre membre nu este suficient de mare pentru a ține pasul cu economiile emergente sau pentru a întreprinde singur acest proces de transformare.”[16]

Această nouă abordare semnalează faptul că Uniunea Europeană trebuie să valorifice mai bine avantajul unei lumi a globalizării şi interdependenţei. 

Richard Armitage şi Joseph Nye (2007) au accentuat nevoia de reevaluare a strategiilor de gestionare a interdependenţelor, recunoscând că "problemele într-o țară rareori rămân astăzi în interiorul graniţelor naționale şi intensificarea integrării şi a interdependenţei necesită o mai mare coordonare decât oricând înainte. Într-o astfel de lume, avem nevoie de mai multe iniţiative de construire a unor agende comune – avem nevoie de un pluralism multilateral care să ofere o  gamă de opțiuni multilaterale pentru generarea de noi norme și soluții practice pentru rezolvarea problemelor globale.”[17]

Abordările constructiviste recente, atrag atenţia asupra rolului şi implicaţiilor capitalului social în contextul interdependenţelor complexe. Adam şi Roncevic (2005) stabilesc patru dimensiuni ale acestei interacţiuni:

  • "capitalul social ca un catalizator pentru diseminarea capitalului uman şi intelectual;
  • capitalul social ca o bază pentru niveluri mai mari de sinergie și coordonare;
  • capitalul social ca un lubrifiant pentru reţele sau organizaţii de proiect; şi
  • capitalul social ca un facilitator al instituțiilor intermediare.”[18]

 

Aceste necesităţi solicită un proces de construcţie instituţională prin intermediul căruia continentul european să-şi găsească propria metodă de gestionare a provocărilor survenite în condiţiile mediului interdependenţei complexe globale, una adecvată conglomeratului său ancestral. 

Mai multe despre identificarea modului în care interdependenţa asimetrică poate genera conflicte şi fracturi în interiorul UE şi ce consecinţe pot avea acestea asupra întregii existenţe a Uniunii Europene, puteți citi AICI.

 

 

 

 

 ..............................................................................................................................................................................................................

 

 

 

 

[1] Peter Willetts în Transnational actors and international organizations in global politics, în John Baylis, Steve Smith, The Globalization of World Politics. An Introduction to International Relations, Ediţia a II-a, Oxford: Oxford University Press UK, 2001, defineşte statul (1):” din perspectiva dreptului internaţional, statul este o entitate a cărei existenţă este recunoscută atunci când un guvern controlează o comunitate de oameni în cadrul unui teritoriu bine definit. (...); (2) în studiul politicilor internaţionale, fiecare stat este o ţară. Este o comunitate de oameni care interacţionează în acelaşi sistem politic şi care au un set de valori comune; (3) în filosofie şi sociologie, statul constă în aparatul de guvernământ, în sensul sau general, care implică executivul, legislativul, administraţia, juridicul, forţele armare şi poliţia.” 40 Conceptul de „naţiune” şi „naţionalism” este unul controversat, unii teoreticieni susţinând că naţiunea este o consecinţă a statului, în timp ce alţii consideră ca adevarată vice-versa; în cadrul unui stat pot exista mai multe grupări naţionale.

[2] World Trade Organization, The Future of WTO – Addressing challenges in the new millennium, 2004, p. 32.

[3] Andrew Moravcsik, The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, Prefaţă, Chinese edition, Beijing, China Social Sciences Documentation Publishing House, 2008, p.1.

[4] Christopher J. Markins, Joseph S Nye, Jr., „Interdependence: The European Example,” în Foreign Policy, No.24, 1976, p. 140.

[5] Ibidem, p.140.

[6] Andrew Moravcsik, op.cit, p 4.  

[7] George Friedman , Beyond the European Union: Europe in the middle of the 21st Century, 2012, http://efni.pl/en/efni-publications/

[8] Tony Blair,“Superpower - nor superstate?” în The Federal Trust. Enlightening the Debate on Good Governance, European Essay, No.20, Warsaw, 2002, p. 4 http://mayapur.securesites.net/fedtrust/filepool/Essay_12.pdf 

[9] Termen introdus de George Friedman.

[10] Alexander Wendt, Teoria Socială a Politicii Internaţionale, Iaşi: Polirom, 2011, p.151.  

[11] Ibidem, p.152.

[12] Henry Kissinger, Diplomația, Bucureşti: Ed. ALL, 2013, p. 37.

[13] Alexander Wendt, op.cit., p. 100 - 362.

[14] Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei, Europa 2020. O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, Bruxelles, 3.3.2010, p. 2. http://www.mae.ro/sites/default/files/file/Europa2021/Strategia_Europa_2020.pdf

[15] Ibidem, p.9. 

[16] Comisia Europeană, Commission Working Document,  Consultation on the future EU 2020 strategy, Bruxelles, 2009, p.9. http://ec.europa.eu/eu2020/pdf/eu2020.pdf  

[17] Richard L. Armitage, Joseph S. Nye, Jr., CSIS Commission on Smart Power, A smarter, more secure America, 2007, http://csis.org/files/media/csis/pubs/071106_csissmartpowerreport.pdf, p. 34.

[18] Frane Adam, Borut Rončević, „Social Capital: recent debates and research trends” în Social Science Information, Vol. 42, No. 2, 2003, pp.175-177.

comments powered by Disqus

INNOVATIVE DIGITAL PUBLISHERS

Start publishing online.