Globalizarea şi interdependenţa

Globalizarea şi interdependenţa

 

Colapsul băncii americane Lehman Brothers din New York în septembrie 2008 a cuprins rapid şi ca un adevărat "hostis humani generis” pieţele financiare pe de întreaga planetă.
Opt ani mai tarziu de la această catastrofă ne întrebăm dacă arhitectura financiară internațională a devenit mai sigură? Cum s-a ajuns la această situaţie? Care au fost cauzele și consecințele falimentului Lehman? 
Dacă factorii care au dus la dezastrul din 2008 au fost numeroși (a se vedea AICI), explicația pentru răspândirea crizei din SUA la nivel global este una singură: acest efect de contagiune reprezintă cea mai clară manifestare a interdependenţei complexe, mai precis, a vulnerabilităţii interdependenţei, ca o consecinţă a globalizării contemporane. 

Deşi efectele interdependenţei complexe, asociate procesului de globalizare (în acest caz ne referim la aspectul economiei globale integrate) au generat această criză financiară globală, nu instituţiile internaţionale politice sau economice au fost cele care au gestionat consecinţele acestei crize, ci răspunsurile au venit din partea guvernelor naţionale responsabile pentru salvarea economiilor lor de la dezastrul total.  

Fostul guvernator al  Băncii Angliei, Sir Mervyn King, citat de către publicaţia britanică "The Telegraph” a criticat faptul că: "marile bănci internaţionale sunt globale la bine, şi naţionale la rău.[1]

În mod similar, acest lucru este valabil şi în cazul crizei datoriilor suverane din zona euro, în sensul că deciziile au fost luate, în mare măsură, tot de către statele individuale, chiar dacă UE reprezintă un proiect politic bazat pe multilateralism.    

2008: CEO și președinte, Lehman Brothers | http://money.cnn.com

Însă aceste instituţii internaţionale nu au apărut peste noapte, ci reprezintă rezultatul unui proces istoric îndelungat care este în continuă evoluţie:

"existenţa acestor instituţii nu este o coincidenţă, ci o parte a unei evoluţii de însemnătate istorică-globală. Organizaţia internaţională este, de fapt, singura nouă formă politică distinctă care a apărut şi a prosperat de la constituirea statului social-democrat al bunăstării la finele secolului al XIX-lea.[2] [Andrew Moravcsik - urmăriți-l pe pagina sa oficială]. 

În clarificarea terminologiei, trebuie să ţinem cont de faptul că, la fel ca orice altă idee fundamentală, globalizarea este un concept controversat.  De-a lungul anilor, globalizarea a cunoscut numeroase definiţii; în general, definirea evoluţiei globalizării implică (1) integrarea economică – economia globală fără constrângeri politice, beneficiile globalizării devenind vizibile prin economie integrată.    

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică / OCDE definește globalizarea ca "un fenomen de creștere a interdependenței  piețelor și a producției în diferite țări, prin intermediul comerțului cu bunuri și servicii, al fluxurilor transfrontaliere de capital, precum și al schimburilor tehnologice.[3]”    

                Un alt aspect al definirii evoluţiei globalizării ţine de ideea de (2) imperativ etic, care se referă la aşa numita eră post-naţională şi care implică punerea politicilor sub autoritatea unui  regim internaţional al drepturilor omului (adepţii acestei viziuni susţinând că drepturile fundamentale ale omului au substituit deja cetăţenia naţională), precum şi la conceptul de cetăţenie globală / comunitate globală (ca formă specifică a conştiinţei cetăţeneşti identitare constituită ca urmare a migraţiei globale), la revoluţia comunicaţiilor şi transporturilor, interconectarea societăţilor, irelevanţa graniţelor naţionale ş.a.m.d.

                David Held şi co. au definit trei tipuri de abordări ale globalizării, în funcţie de concepţiile pe care teoreticienii acestora le adoptă asupra transformărilor privind, inter alia, sistemul internaţional, trăsăturile dominante, puterea guvernelor naţionale şi forţele motrice ale globalizării.      

Pe scurt, abordarea hiperglobalistă operează cu concepte precum era globală, capitalism global, guvernare globală, societate civilă globală; în această viziune, puterea guvernelor naţionale este considerată în declin sau în curs de erodare, forţele motrice ale globalizării fiind  capitalismul şi tehnologia;

abordarea sceptică, se referă la blocuri comerciale, geoguvernarea fiind considerată mai slabă decât în perioadele anterioare; conform acestei abordări, lumea este mai puţin interdependentă decât în anii 1980, iar puterea guvernelor naţionale este reîntărită sau îmbunătăţită; aici statele şi pieţele reprezintă principalele forţele motrice ale globalizării;

potrivit abordării transformative, astăzi asistăm la niveluri de interconectare globală fără precedent istoric, la o globalizare „groasă”- intensivă şi extensivă, sub condiţiile căreia puterea guvernelor naţionale este reconstituită, iar forţele motrice ale globalizării sunt, de fapt,  forţele combinate ale modernităţii. [4]    

Globalizarea măsurată în termenii creşterii interdependenţelor între societăţi, creată în urma revoluţiei în tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat o transformare economică, o nouă politică mondială care, după eşecul comunismului, a intrat într-un nou stagiu de dezvoltare.   

Pe piaţa liberă, capitalismul s-a dovedit a fi cel care produce bogăţie materială, fiind sistemul economic cu cele mai puţine defecte dintre sistemele existente. Totodată, sentința conform căreia - democrația este cea mai puțin rea formă de guvernare –  devenita celebră prin Winston Churchill și exprimată inițial de către Aristotel în secolul 4 î.Ch., și-a confirmat validitatea, spre deosebire de toate celelalte alternative nedemocratice.

Societatea totalitară, concepută ca un antidot al capitalismului, a constituit un sistem de guvernământ izolat de restul lumii. În comunism, politicile şi practicile economice au fost dictate de ideologia politică, moştenire care a atins apogeul în ultimii ani ai lui Stalin, dar care a împiedicat modernizarea sistemului sovietic în ritmul Occidentului, ceea ce a determinat climatul general de stagnare economică şi socială şi declinul politic şi militar de la sfârşitul anilor ´70 care au devenit acute în anii ´80.     

Noua gândire politică a lui Mihail Gorbaciov, în 1985, a însemnat o reorientare psihologică şi cognitivă radicală a Rusiei şi o nouă filosofie a relaţiilor internaţionale. "Recunoaşterea interesului securităţii colective, a interdependenţei şi a provocărilor globale comune au înlocuit ipotezele sovietice tradiţionale a inevitabilităţii conflictului între capitalism şi comunism.”[5]  

 

 

Sursa: cnn.com|Cold war history 

Din acest punct, societatea globală a devenit o societate tot mai deschisă, caracterizată prin sistemul capitalist global de democraţie participativă, economia de piaţă, reglementarea pieţelor, inovaţie, aplicarea informaţiei, productivitate bazată pe cunoaştere, libertate, respectul drepturilor omului şi scăderea rolului statului naţiune datorită împărţirii puterii cu alte instituţii şi factori de decizie.     

Şi Thomas Friedman (autorul lucrării "The Lexus and the Olive Tree: Understanding Globalization", / „Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea”) vede globalizarea ca sistemul care a luat loc sistemului Războiului Rece şi, la fel ca acesta, şi globalizarea are propriile sale legi şi propria sa logică, de natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi economia fiecărei ţări de pe glob (...) globalizarea fiind integrarea la nivel mondial a pieţelor financiare, statelor naţiune şi a tehnologiilor, în cadrul unei pieţe libere capitaliste la o scară nemaiîntâlnită până în prezent[6].    

Nu există deocamdată o definiţie definitivă şi universal acceptată a globalizării. Dacă pentru unii autori, precum Friedman, globalizarea se identifică, practic, cu sistemul internaţional, cu propriile sale legi şi cu propria sa logică, pentru alţii, globalizarea nu este altceva decât imaginea dezordinii globale.    

Zygmunt Bauman, abordând conceptul de globalizare, a descris caracterul abstract al stării mondiale actuale în contextul globalizării, afirmând că "sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial.”[7] 

Perspectiva liberală asupra globalizării este însă cea care oferă bazele cele mai adecvate pentru abordarea teoretică pe care o vom utiliza în acest blog.    

În viziunea liberală, globalizarea şi interdependenţa nu reprezintă două fenomene distincte. Aceasta vede globalizarea ca procesul de creştere a interdependenţelor între societăţi, unde evenimentele politice, sociale, culturale sunt în strânsă legătură şi unde economia internaţională este mult mai interdependentă iar statele nu mai sunt izolate.    

Instituţionalismul liberal readuce în actualitate o idee care părea să se fi ruinat odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, aceea conform căreia, statele renunţă la o parte din suveranitatea lor pentru crearea de comunităţi integrate pentru a promova creşterea economică şi pentru a face faţă provocărilor regionale / globale.    

Din aceste raţiuni, ne aliniem poziției teoretice conform căreia, "în această lume a intensificării interdependenţelor, neoliberalismul instituţional pare să fie cea mai utilă paradigmă a relaţiilor internaţionale pe care o avem.”[8]   

Influenţa gândirii liberale – care părea suprimată de eşecul Ligii Naţiunilor şi, implicit, de eşecul ideii de securitate colectivă – reapare la scurt timp după terminarea Primului Război Mondial şi pune accentul pe necesitatea funcţionării sistemului mondial ca un sistem democratic, după modelul funcţionării sistemului democratic în interiorul statului. Statele încep să fie percepute ca operând asemenea indivizilor în cadrul societăţilor, drept pentru care, dacă în societate există legi şi în sistemul internaţional trebuie să existe o legislaţie internaţională care să asigure securitatea colectivă.   

Căderea Ligii Naţiunilor, a dat câştig de cauză realiştilor care susţineau că echilibrul de forţe determină politica internaţională şi nu securitatea colectivă.   

Unul dintre cei mai vehemenţi critici ai idealismului liberal, Edward Carr, în lucrarea “Criza celor douăzeci de ani” (1941), s-a opus acestui mod de gândire şi ideii de "armonizare naturală a intereselor,” pentru Carr, realismul reprezentându-i pe cei care s-au opus aranjamentelor de securitate colectivă ale Ligii Naţiunilor şi sistemului economic internaţional liberal. În viziunea acestuia, soarta celor două a dezvăluit, de fapt, punctele slabe ale abordării idealiste.   

Totuşi, ideea de securitate colectivă nu a dispărut ci a fost reîncorporată când, la mijlocul anilor´40, a reapărut nevoia unei noi instituţii care să asigure pacea şi securitatea, prin urmare, odată cu înfiinţarea Organizației Națiunilor Unite (ONU).   

Totodată, perioada de după cel De-al doilea Război Mondial a fost galvanizată de o revigorare în ceea ce priveşte construcţia instituţională şi guvernanţa globală, conştientizându-se faptul că instituţiile internaţionale reprezintă epicentrul guvernanţei globale contemporane şi că soluţia pentru gestionarea interdependenţelor economice şi financiare tot mai profunde nu poate fi decât crearea de blocuri economice multilaterale.  

Sursa: Getty Images | Afiș care anunță Reuniunea de primăvară a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, 2016, Washington DC.   

Aşadar, după 1945 se remarcă existenţa unor instituţii multilaterale care reglementează, din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta ONU), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutul FMI şi BIRD), iar în 5 iunie 1947 a fost făcut public planul Marshall, planul financiar de salvare a Europei.  

Controlul strict exercitat de guverne asupra fluxurilor transfrontaliere al bunurilor, capitalului şi al muncii a fost redus semnificativ prin intermediul instituţiilor economice globale ca Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (astăzi, Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)), globalizarea diminuând astfel unul dintre aspectele principale ale autorităţii naţionale, şi anume, controlul exclusiv asupra valutei naţionale şi asupra pieţelor financiare conexe.  

Dintre tratatele internaţionale multilaterale, Carta ONU, actul constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite, semnat în 26 iunie 1945,  este cel mai important şi a fost considerat un act cu o valoare excepţională care se manifestă după cum urmează: "În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional vor prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă”[9]. În plus, Carta ONU este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele-părţi semnatare, ci şi pentru state terţe, prin excepţie de la principiul de drept internaţional conform căruia tratatele leagă doar statele-părţi semnatare ale tratatului.   

Sursa:United Nations Photo's albums | Flickr

Anii´60 - prin răspândirea şi avansul tehnologiei moderne (1969, primul pământean a păşit pe lună), a comunicaţiilor prin satelit, a armelor moderne, a creşterii economice în întreaga lume, prin comerţ şi finanţe globale - au introdus umanitatea în era interdependenţelor complexe prin care globalizarea operează

Anthony Giddens, delimitând patru categorii de factori care au dus la avansul procesului de globalizare, menţionează, în primul rând, revoluţia comunicaţională mondială care îşi are originile în această perioadă, când primul satelit a fost lansat în jurul pământului, făcând astfel posibilă comunicarea instantanee în diferite părţi ale globului.   

Sursa: NASA Johnson's albums | Flickr  

A doua mare schimbare a constituit-o apariţia aşa-numitei „economii fără greutate” (weightless economy), piaţa financiară prin anvergura, natura instantaneităţii şi uriaşa cifră de afaceri, reprezentând vârful de lance al acestei economii.[10]   

Cu toate acestea, în această perioadă, în ciuda interdependenţei financiare şi economice în creştere la nivel global şi a existenţei instituţiilor multilaterale ca ONU, cele două supraputeri nu au încetat să concureze în domeniul armelor strategice, au eşuat în a susţine perioada de détente şi au continuat să îşi exercite influenţa asupra Ţărilor din Lumea a Treia.

Astfel, încă o dată, doctrina liberală cultivată din secolul al XIX-lea părea să alunece în zona nerealizabilului.   

Un al treilea factor identificat de Giddens îl reprezintă căderea comunismului sovietic care, pur şi simplu, nu a mai putut ţine pasul cu noua economie electronică globală. Ultimul fenomen stabilit, se referea la transformările care au avut loc la nivelul vieţii cotidiene[11].

 

Sursa: Getty Images

După prăbuşirea comunismului, au apărut două curente în interiorul liberalismului care se refereau la transnaţionalism, interdependenţă între state şi modul de funcţionare a instituţiilor la nivel internaţional. 

Din punct de vedere al globalizării, liberalismul instituţional aparţinând neoliberalismului, se axează pe piaţa liberă, pe intervenţia minimă a guvernelor în pieţele naţionale sau globale şi pe construcţia instituţională care emite legi şi norme pentru a menţine pieţele deschise şi pentru a descuraja intervenţiile statului.

Aşadar, conceptele de bază ale instituţionalismului liberal sunt: beneficiile obţinute din cooperarea transnaţională, interdependenţă între state şi funcţionarea instituţiilor internaţionale.  

Interdependenţa complexă este un model de gândire asupra politicii internaţionale introdus de Robert Keohane şi Joseph Nye, pe care îl vom dezbate în detaliu în postări următoare, când vom examina în paralel şi rolul dimensiunii socio-constructiviste în dinamicile sistemului global actual.    

Imitaţia şi învăţarea socială sunt elemente caracteristice socio-constructivismului şi implică patru variabile principale: interdependenţa, soarta comună, omogenitatea şi autocontrolul.

Numeroși neorealişti susţin că schimbarea cognitivă şi psihologică a regimului Gorbaciov, care a îmbrăţişat strategia constructivistă a deschiderii spre Vest, nu i-a aparţinut de fapt lui Gorbaciov. Aceştia susţin că a fost vorba de un proces de internalizare, i.e., de însuşire a unor concepte exterioare ca şi când ar fi fost proprii.   

În schimb, soci-oconstructivismul sugerează că "noua gândire a lui Gorbaciov a fost o reevaluare conceptuală profundă a ceea ce era relaţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. A fost teoretizare constitutivă, la nivel de amator şi pe baza acesteia sovieticii au avut posibilitatea să pună capăt, în mod unilateral şi aproape peste noapte, unui conflict care părea că ajunsese să fie gravat în piatră. ”[12]  

Aşadar, principiile liberale sunt şi principiile capitalismului, iar ideile liberale coincid cu elementele globalizării i.e.: libertatea individuală, libertatea economică („laissez-faire”), proprietatea privată, piaţa liberă, democraţia, concurenţa, raţionalitatea, descentralizarea, statul minimal, libera întreprindere şi individualismul.  

Trebuie menţionat că globalizarea nu este un fenomen în totalitate nou. Rădăcinile globalizării au multe în comun cu teoria modernizării, iar capitalismul este într-o relaţie directă cu modernitatea caracterizată prin democraţie, secularizare şi statul laic. Originile sale se regăsesc, de asemenea, şi în revoluţia industrială şi trecerea de la economia rurală, închisă, la economia de piaţă internaţională; în interdependenţa economică şi rolul actorilor transnaţionali; în dezvoltarea comunicaţiilor; în opere precum cea a lui Francis Fukuyama, apărând triumful liberalismului, după sfârşitul Războiului Rece, numindu-l “Sfârşitul istoriei” şi susţinând explorarea valorilor liberale; sau în conceptualizări precum cea a fenomenului de geneză a “societăţii internaţionale” lansată de către Hedley Bull.    

Începând încă de la Kant  - care a formulat în 1795, proiectul păcii perpetue, elaborând asupra ideii unui pact internaţional menit să elimine conflagraţiile între popoare şi Jeremy Bentham, care a enunțat un plan a cărui originalitate consta în introducerea ideii de renunţare la utilizarea forţei în soluţionarea disputelor între state, propunând încheierea unui tratat general şi permanent, în locul tratatelor de alianţă ofensive sau defensive -,  liberalii au promovat întotdeauna ideea dezvoltării  organizaţiilor internaţionale, ca instrument al creării, menţinerii şi consolidării păcii la nivel internaţional şi perspectiva supunerii statului unui sistem de drepturi şi obligaţii internaţionale , susţinând că o societate internaţională bazată pe legi poate exista, chiar şi în lipsa unui guvern mondial, prin ideea de ordine naturală. 

Sursa: UNMISS | Flickr

Idealismul, motivat de dorinţa de a preveni războiul, sceptic cu privire la faptul că principiile "laissez-faire” pot fi capabile să aducă pacea, promova ideea că pacea nu poate fi asigurată decât prin crearea unei instituţii internaţionale care să coordoneze anarhia internaţională.  

"În prima sa Declaraţie în faţa Uniunii, din 2 decembrie 1913, Woodrow Wilson a schiţat ceea ce avea să devină cunoscut mai târziu drept wilsonian. Legea universală şi nu echilibru, inspirarea unui sentiment de încredere în naţiune şi nu afirmarea naţională a propriei valori – erau în optica lui Wilson, fundamentele ordinii internaţionale. Recomandând ratificarea mai multor tratate de arbitraj, Wilson a susţinut că arbitrajul creator de legături, nu forţa, trebuie să devină metoda de rezolvare a disputelor internaţionale. ”[13]  

După sfârşitul idealismului, la finele anilor´60, începutul anilor´70, o nouă generaţie de gânditori a început să studieze impactul modernizării asupra sistemului internaţional. Reprezentanţii instituţionalismului liberal admit că pe scena relaţiilor internaţionale apar şi alţi actori pe lângă state: grupuri de interese, corporaţii transnaţionale şi organizaţii non- guvernamentale.   

La mijlocul anilor ´80 conceptele cheie ale neoliberalismului au fost libertatea comerţului, pieţele deschise şi valorile şi instituţiile vestice, democratice.   

Cea mai recentă exprimare a viziunilor liberale, care influenţează politicile mondiale contemporane este cea a teoriei păcii democratice (TPD). În termeni succinţi, TPD afirmă că "democraţiile rar luptă una împotriva celeilalte pentru că acestea împărtăşesc norme comune de „laisser-faire” şi instituţii interne care constrâng recurgerea la război.”[14]     

Friedman (2008) explică motivele pentru care statele democratice rar se luptă între ele prin următoarele ipoteze: (1) "ipoteza constrângerii morale – conform căreia democraţiile văd alte state democratice ca fiind mai legitime decât non-democraţiile; lupta împotriva lor este, astfel, considerată ilegitimă; (2) ipoteza că statele sunt actori raţionali – drept pentru care, oamenii doresc pace pentru că nu vor să sufere vicisitudinile şi pierderile materiale ale războiului, şi invers, nu doresc să impună aceste suferinţe şi pierderi asupra celorlalţi; (3) ipoteza extinderii – care presupune că normele bune de comportament intern vor fi traduse în norme bune (pacifiste) de acţiune externă, consolidând încrederea şi tendinţele spre cooperare; şi (4) ipoteza zonei de pace – care afirmă că războaiele pot în continuare să intervină împotriva celor „din afară” care există la marginile zonelor de pace dintre state. Democraţiile recurg la război mai adesea cu non-democraţiile, pentru că legătura de solidaritate morală care constrâng politicile de putere în relaţiile inter-democratice sunt pur şi simplu absente a priori în relaţiile democraţie – non-democraţie”.[15]

În concepţia a numeroşi observatori, exemplul cel mai de succes al ipotezei zonei de pace este legat de extinderea Uniunii Europene. Înglobarea practicilor de promovare a democraţiei în cadrul unor organisme internaţionale precum Uniunea Europeană şi NATO reprezintă o reflectare a acestei gândiri şi a contribuit la extinderea şi consolidarea zonei de pace democratică.    

Sursa: European Commission| Priority: A Stronger Global Actor  

O parte considerabilă a temelor care domină politica mondială actuală corespunde ideilor incipiente vehiculate în teoria interbelică, de reprezentanţi ai aşa-numitei şcoli idealiste ale Relaţiilor Internaţionale.  

În acest sens, Henry Kissinger a constatat cu acribie că "wilsonismul a supravieţuit, în vreme ce rezervele contemporanilor săi au fost depăşite de istorie. Wilson s-a aflat în originea viziunii unei organizaţii mondiale, Liga Naţiunilor, menită să păstreze pacea mai degrabă prin securitate colectivă decât prin alianţe. ”[16]   

Woodrow Wilson, leader al Mişcării Progresiste, a fost cel de-al 28-lea președinte al Statelor Unite (1913-1921). După o politică de neutralitate la izbucnirea Primului Război Mondial, Wilson a condus America în război, în scopul de a face lumea "sigură pentru democraţie”.

 

A treia generaţie a instituţionalismului liberal, introducând conceptul de interdependenţă complexă, recunoaşte intensificarea interdependenţei între actorii statali şi non statali precum şi existenţa mai multor canale de interacţiune între actori.

De asemenea, neoliberalii critică minimizarea importanţei interdependenţei internaţionale şi a globalizării de către neorealişti.   

Pentru neorealişti, globalizarea nu are un impact semnificativ asupra politicilor internaţionale şi consideră că statele au nevoie de mai multe resurse pentru a-şi menţine suveranitatea. Aceştia consideră, de asemenea, că statele încă deţin monopolul asupra legitimităţii folosirii forţei şi că statele rămân actorii principali, şi singurii deţinători ai puterii de a controla globalizarea.   

Aşadar, conceptele cheie ale liberalismului se regăsesc în elementele globalizării, cel mai important fiind acela al interdependenţei. Neoidealismul susţine, de asemenea, că democraţia şi interdependenţa sunt condiţiile sine qua non ale păcii iar instituţiile internaţionale sunt esenţiale constituirii unei ordini internaţionale paşnice.    

Vasile Puşcaş (2007) identifică nouă dimensiuni ale globalizării: (1) Organizaţională care se referă la asociaţii, agenţii, instituţii, companii care operează în reţelele transfrontaliere; (2) Economică vizând integrarea economică mondială: comerţ, finanţe - bănci, transporturi, producţie şi servicii, capital, piaţă, CTN; (3) Socială – circulaţia persoanelor, imaginilor şi ideilor: creşterea rolului societăţii civile internaţionale / globale; (4) Politică - dezvoltarea regulilor / regimurilor şi instituţiilor internaţionale; creşterea numărului actorilor statali şi nonstatali; (5) Protecţia mediului – schimbările climaterice mondiale nu pot fi izolate la o ţară sau alta; (6) Militară – reţele ale interdependenţei în care forţa sau ameninţarea cu forţa pot fi folosite; proliferarea armamentelor; comerţul internaţional cu arme; (7) Normativă – reguli supra / naţionale / teritoriale; standarde tehnice, drepturile universale ale omului; (8) Comunicaţională – expansiunea tehnologiei informaţiei; mass-media electronică, telefonia, internet, comunicare internaţională instantanee; (9) Culturală – infrastructura culturală şi informaţională.”[17]

Asemenea unui proces circular, aceste dimensiuni au acţionat în mod simultan, ca de exemplu, intensificarea comunicaţiilor prin progresul tehnologic cu direcţiile evoluţiilor economice şi au contribuit la o mai mare integrare economică globală.   

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, în Rezoluţia 65/168 (2011), evaluând experienţa ultimelor două decenii, care a culminat cu cea mai mare criză financiară şi economică de la Marea Criză Economică din anii  30, recunoaşte că răspândirea rapidă a declinului economic de la epicentru la periferie, reflectat în creşterea consecventă a şomajului şi a sărăciei, este o tragică dovadă  a intensificării vulnerabilităţii create de condiţiile extinderii integrării economice ca urmare a globalizării.    

Criza economică şi financiară din 2008 – 2009 a accentuat vulnerabilităţile ca urmare a interdependenţelor foarte profunde.    

În acelaşi rezoluţie, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite admite că „globalizarea financiară, sau globalizarea finanţelor are o importanţă deosebită, cu desființarea progresivă a controalelor asupra fluxurilor transfrontaliere de capital care în general complineşte dereglementarea sectorului financiar intern. Acest lucru a integrat sistemele financiare naționale cu piețele financiare internaționale și instituțiile internaționale. ”[18]   

Nu există nicio îndoială în privinţa faptului că impactul globalizării va rămâne nucleul agendei politicilor mondiale în anii care vor urma.   

Pe măsură ce interdependenţa economică devine, progresiv, tot mai intensificată, necesitatea construcţiei, dezvoltării şi adaptării instituţionale pentru manipularea asimetriilor interdependenţei devine o dimensiune extrem de importantă.   

Aceste condiţii avertizează asupra nevoii de adaptare instituţională a sistemului guvernanţei globale şi indică necesitatea restructurării arhitecturii financiare internaționale pentru a răspunde în mod eficient evoluţiilor globale contemporane.   

Anne Sibert, într-o lucrare pregătită pentru Comisia pentru Afaceri Economice și Monetare a Parlamentului European pentru dialogul cu Președintele Băncii Centrale Europene, a afirmat că "FMI nu a avut prea mult succes în rolul său de creditor în ultimă instanţă,” FMI eşuând atât în ceea ce priveşte procesul de prevenire a crizelor (FMI, ca entitate care emite din timp avertismente de criză (provider of early warnings)), cât şi în ceea ce priveşte procesul de management al crizelor.  Sibert oferă propuneri alternative care sugerează necesitatea reformării sistemului de guvernare a finanţelor globale.[19]  

Aşadar, cu toate că rolul central al instituţiilor şi al coerenţei instituţionale, într-o economie mondială în plin proces de globalizare, a fost conştientizat încă dinaintea declanşării recentei crize, la fel cum a fost conştientizată şi importanţa cooperării actorilor globali şi în pofida inovaţiilor instituţionale globale deja existente, arhitectura internaţională nu a fost, practic, capabilă să ofere răspunsuri viabile la consecinţele recentei crize financiare globale.     

Cele mai importante decizii au fost luate tot de către statele suverane şi guvernele naţionale au fost cele care au preluat sarcina de a oferi asistenţă financiară băncilor, de a crea "plase de siguranţă”, de a tipări bani ş.a.m.d.  

 

 ............................................................................................................................................................................................................

 

[1] The Telegraph, Charles Moore, Mervyn King is right. If the banks face no risk, we shall all go down, 2011, http://www.telegraph.co.uk/comment/columnists/charlesmoore/8362464/Mervyn-King-is-right.-If-the-banks-faceno-risk-we-shall-all-go-down.html

[2] Andrew Moravcsik, The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, Prefaţă,Chinese edition, Beijing, China Social Sciences Documentation Publishing House, 2008, p. 22.

[3] Marcos Bonturi, Kiichiro Fukasaku, “Globalization and intra-firm trade: an empirical note” în OECD Economic Studies, No. 20, 1993, p. 146.

[4] David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Iaşi :Ed. Polirom, 2004, p.27. http://www.polirom.ro/catalog/carte/transformari-globale-politica-economie-si-cultur-1511/

[5] Richard Crockatt, “The end of the Cold War,” în John Baylis, Steve Smith, The Globalization of World Politics. An Introduction to International Relations, Ediţia a II-a, Oxford: Oxford University Press UK, 2001, p. 94.

https://books.google.ro/books?id=Gyy5AAAAIAAJ&source=gbs_book_other_versions

[6] Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Bucureşti: Ed. Economică, 2000, pp. 1819. http://www.polirom.ro/catalog/carte/lexus-si-maslinul-2892/

[7] Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti: Ed. Antet, 2002, p. 59.

[8] Vasile Puşcaş, Managing global interdependencies, Cluj-Napoca:Ed. Ekion, 2010, p.  50.

[9] Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Cap. XVI: Dispoziţii diverse Art. 10

http://www.un.org/en/documents/charter/chapter16.shtml

[10] Anthony Giddens în dialog cu Will Hutton „Trăind cu capitalismul global” în Secolul 21. Globalizare şi Identitate, Bucureşti: Uniunea scriitorilor din România şi Fundaţia Culturală Secolul 21Nr. 7-9, 2001, pp. 30- 31.

[11] Ibidem, op.cit.

[12] Alexander Wendt, „Teoria Socială a Politicii Internaţionale”, Iaşi: Polirom, 2011, p. 362.

[13] Henry Kissinger, Diplomația, Bucureşti: Ed. ALL, 2013, p.38.

[14] Sebastian Rosato, “The Flawed Logic of Democratic Peace Theory” în American Political Science Review Vol. 97, No. 4, 2003, p.1.

[15] Gil Friedman, “Identifying the Place of Democratic Norms in Democratic Peace” în International Studies Review, Vol.10, No .3, 2008, pp. 552 – 550.

[16] Henry Kissinger, op.cit., p.26.

[17] Vasile Puscas, Relaţii Internaţionale / Transnaţionale, Cluj-Napoca: Ekion, 2007, p. 192.

[18] Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, Rezoluţia 65/168, 2011, http://daccess-ddsny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/440/20/PDF/N1144020.pdf?OpenElement

[19] Anne Sibert, How to Restructure the International Financial Architecture, Document Comisia pentru Afaceri Economice și Monetare a Parlamentului European pentru dialogul cu Președintele Băncii Centrale Europene; 2009, http://www.annesibert.co.uk/Jan2009.pdf

comments powered by Disqus

INNOVATIVE DIGITAL PUBLISHERS

Start publishing online.